La mulți ani, feteleeeeee!

Au trecut pe lângă mine 14 februarie (fără inimioare, dar și fără frustrări) și 1 martie (cu câteva mărțișoare) și nici nu m-am oprit să miros florile – fie ele reale, fie metaforice. Dar cu 8 martie parcă e altceva. Parcă mă gândesc la mama și la copilărie, la ghiocei și vreme frumoasă. O fi primăvara de vină…

Sigur voi regreta că am lăsat atitudinea de Grinch pentru o sărbătoare, dar să facem o excepție și să ne bucurăm de momentul meu de nebunie temporară.

Așadar, fetele, vă doresc:

–          Zile călduroase și însorite

–          Reduceri masive la produsele dragi vouă

–          Rimel waterproof (pe bune!)

–          Ciocolată care nu îngrașă

–          Poșete frumoase în care încap toate lucrurile de care ați putea avea vreodată nevoie

–          Pantofi muuuulți, frumoși și comozi

–          Cercei de toate dimensiunile, eșarfe colorate – toate chestiile de care aveți nevoie ca să accesorizați orice ținută

–          Cafele lungi și bune cu oameni faini

–          Fericire (orice o mai însemna și asta și oriunde s-o găsi)

Hai să avem un an frumos!

Oameni cunoscuți la cafea – Snobul

Snobul le știe întotdeauna pe toate, știe toate locurile bune, toate băuturile bune. E un mister cum de snobul are prieteni. Pentru că snobul are întotdeauna o atitudine de superioritate. E sceptic și nu poate fi convins să încerce ceva nou. Pentru că el trebuie să le știe deja pe toate. Dacă ar încerca ceva nou n-ar mai vorbi în calitate de expert și deci și-ar trăda personalitatea, n-ar mai fi snob.

Snobul e cel a cărui băutură trebuie să fie perfectă. Snobul va chema ospătarul să îi schimbe cafeaua fiindcă nu e perfectă. Cafeaua trebuie să aibe 50% lapte degresat. În nici un caz nu lapte din ăla la cutiuță, ar fi o cruzime. Lapte proaspăt cumpărat de la magazin, la cutie de carton, preferabil un anume brand.

Victima sigură a snobului este deci ospătarul. Dacă nu a încălzit paharul la temperatura optimă sau dacă zahărul s-a întărit – nu mai primește bacșiș. Dacă nu a fost docil și supus vă primi o plângere la manager.

Snobul va comanda întotdeauna un vin exclusivist, va pleca primul, va fi ascultat, va lăsa bacșiș mare pentru că nu are chef să aștepte după rest. Cu toate acestea, snobul are prieteni. Nu se știe exact de ce, dar poate fi observat în societate în compania altor snobi sau chiar a unor persoane absolut normale.  Snobul e tolerat, uneori chiar acceptat tocmai pentru că e aparte și un fenomen interesant de studiat.

Masculul de club

Mi-e greu să scriu despre masculul de club pentru că e o specie deja cunoscută. Nu simt că aș mai putea adăuga ceva nou la descrierea lui. Apreciez totuși provocarea și trebuie să recunosc că acest tip este unul greu de ignorat.

Habitatul masculului de club este, bineînțeles clubul. În funcție de climatul locului, putem identifica diferite subspecii ale masculului de club: băiatul de bani gata, cocalarul, disperatul etc. Subspecii într-adevăr foarte diferite, încă care au ceva comun: atitudinea de vânător.

Masculul de club – atunci când e în club – are bani, are șarm și e al naibii de prietenos. Libidinos sau cuceritor, galant sau arogant, băiatul de club vrea și are atenție. Masculul-alfa devine însă beta dacă nu vânează nimic. Statutul lui e deci într-un continuu pericol. De aceea poate fi observat adesea într-un colț sau sprijinit de o masă, ușor încordat în timp ce supraveghează teritorul: este atent la toate prezențele feminine și își soarbe băutura tacticos. Să nu cumva să rateze o pradă bună.

Masculul de club poate părea la o primă vedere un bărbat normal. E posibil ca în viața de zi cu zi să prezinte chiar păreri pe diverse teme, interese, pasiuni. Însă atunci când iese în club, este masculul-alfa și atât. Se poate întâmpla adesea ca majoritatea masculilor dintr-un club să fie masculi-alfa. De aceea pot fi simțite animozitățile dintre diferitele grupuri de masculi. Teritoriul (masa, băutura și uneori femeile) sunt bine împărțite și încălcarea teritoriului poate adesea duce la intervenția bodyguarzilor.

Dinți și drame

Cică aș avea gura prea mică. Chestie ciudată pentru o fată care vorbește mult, nu?!

Asta mi-a zis dentista mea de fapt, care nu mă cunoaște prea bine. Ceilalți doi dentiști la care m-a trimis (unul era de fapt ortodont, dar pentru mine e aceeași proverbială Mărie) au confirmat că am gura prea  mică pentru toți dinții pe care ar trebui să îi am. Și fiecare dintre ei mi-a propus câte o soluție ușor diferită de celelalte. Nu prea știu nici ei ce să-mi facă, așa că trebuie să decid eu. Banii mei (și nu-s puțini), decizia mea. Mi se pare și normal.

Păcat că atunci când mă doare măseaua – sau, în general, când trebuie să merg la vreun doctor – devin cea mai irațională persoană din lume. Nu mi se mai pare nimic normal și vreau doar ca cineva să îmi rezolve problema. Repede și eficient. Nașpa de mine! Că așa ceva nu se întâmplă.

Bineînțeles că atunci când m-a lovit durerea de măsea de minte am început să investighez, mă înțeleg bine cu Google. Se pare că multă lume are probleme cu măselele de minte. Pare a fi unul dintre dezavantajele evoluției. Oamenii au în general mandibule mai mici. Și nu mai prea au nevoie de măselele alea în plus, cu toată mâncarea asta prefabricată. Dintr-un motiv pe care nu l-am înțeles, pare-se ca verii omului de Neanderthal aveau nevoie de ele, dar nouă ne creează în general doar probleme. Și de-aia mulți specialiști recomandă scoaterea lor. Smulgerea răului din rădăcină, carevasăzică.

Vestea bună și vestea rea e că încă mai am toate măselele. Înghesuite, dar acolo.

Din cauză că între timp a trecut durerea. Și trebuie să așteptăm următorul episod pentru a decide ce sa facem. Am fost în schimb interogată cu privire la simptomele mele. Mi-a fost studiată dantura de capete de dimensiuni diferite. Am stat cuminte pe scăunel în timp ce îmi apăreau în câmpul vizual diverse fețe. Toate de acord că ceva nu-i bine. Pe rând, câte două-trei deodată. S-au făcut poze. Au fost emise teorii, au fost elaborate scenarii. Nici unul care să mă facă să mă simt mai bine.

S-a ajuns totuși la concluzia că am dinți urâți și ”nefuncționali” și ar trebui să fac ceva în privința asta. Aparat dentar poate, m-ar costa doar vreo doi ani din viață și un credit la bancă. Asta e, nici cum nu-i bine. Dacă ai gura mare se supără lumea pe tine, dacă ai gura mică, te superi tu pe ei.

De-ale fetelor (reloaded)

Fetele trăiesc o dramă pe care în general foarte puțini reprezentanți ai sexului puternic o înțeleg.  Este drama lui ”e prea cald” sau ”e prea frig”. Bărbații nu înțeleg că noi suntem în mod constant în căutarea perfecțiunii și temperatura e prima care ar trebui să se conformeze.

Supa nu trebuie să ardă, sucul nu trebuie să fie prea rece, aerul condiționat nu trebuie să bată direct pe noi, soarele trebuie să strălucească, dar să nu fie atât de cald încât să transpirăm și să devenim inestetice.

Da, iarna ne e frig.

Și nu, nu ne pasă dacă tu transpiri. Trebuia să te gandești că și iarna vrem să stăm la temperatura perfectă de 30 grade.

Oameni cu care să îți bei cafeaua – Prietena care nu te lasă să pleci acasă (episodul doi, adică)

Prietena care nu te lasă să pleci acasă e în primul rând o șantajistă înnăscută.

Dar prietena care nu te lasă să pleci acasă nu e o prietenă rea. Poate să îți fie cea mai bună prietenă, cea pe care o suni la trei dimineața când bei un pahar în plus la petrecerea firmei și îți suni fostul prieten. Sigur o să te convingă să mergi acasă și să te culci, adică să îți dea cel mai înțelept sfat din lume. De-aia poți conta pe ea.

Totul până când vine acea sâmbătă seara când bea un pahar de vin în plus și are chef să danseze. Atunci când ție ți-e somn și vrei să ajungi acasă dar îți dai seama că nu poți. Pentru că prietena ta e o șantajistă înnăscută. Nu, nu îți reproșează nimic. Doar te face să te simți prost. Să regreți că ți-e somn. Să îți fie rușine că ți-e somn și să vrei să îți ceri iertare că ți-e somn.

Pentru că prietena care nu te lasă să pleci e bine intenționată. Ea se simte bine și vrea ca toată lumea să se simtă la fel de bine. Are impresia că dacă te ține prin preajmă îți va transmite starea ei. Crede că are puteri supranaturale.

Și are întotdeauna cel mai bun argument: ești nașpa dacă pleci. Ești cea mai nașpa. Dar pentru că are intenții bune și pentru că îi ești datoare cu sâmbăta trecută – când n-ai avut chef să ieși în oraș și deci ai fost nașpa – mai stai puțin. Mai îți cumperi un suc, te mai miști de pe un picior pe altul, mai eviți un cot în stomac și rămâi să te distrezi. Dacă nu te distrezi, ești nașpa.

Cum știi că îmbătrânești

Bine, voi lăsa tragicul la o parte și voi încerca să fiu mai optimistă. Asta pentru că în timp ce scriam titlul am auzit anticipat cum îmi sună telefonul după ce toți cei trei prieteni care îmi citesc blogul mă sună să mă certe că mă consider bătrână. Suntem tineri, fatăăăăă!

Cred că de fapt e o chestie care se numește pompos maturizare. Mie nu îmi plac cuvintele astea folosite rar și în contexte formale. De-aia îmi imaginez că e un soi de eufemism. Dar fie.

Cum creștem deci noi mari?!

Ne trezim într-o zi că facem totul cu măsură. Bem cu măsură (pentru că a doua zi ne doare capul), mâncăm cu măsură (că altfel se depune totul pe coapse), stăm în oraș cu măsură (nothing good ever happens after 2 a.m. – prietenii știu de ce), vorbim cu măsură (în primul rând pentru că am făcut destule gafe până acum; în al doilea rând, nu știm că nu merită să ne punem mintea cu toți… cu toate persoane care nu merită). Nu mai trăim ca și cum n-ar mai exista o zi de mâine.

Pentru că până acum  ne-am dat seama că în general ziua de mâine chiar vine.

Oameni cu care să îți bei cafeaua – Episodul 1. Petrecărețul de ocazie

Bineînțeles că ne etichetăm prietenii și oamenii din jur. Îi punem în mici sertare mentale, în funcție de comportamentele lor repetitve. Fiindcă deja fac asta de mult timp, m-am gândit să încep să îmi notez observațiile. Așadar, să aștern și pe hârtie virtuală gânduri vizavi de oamenii pe care îi întâlnesc (vrând sau nevrând) atunci când mă străduiesc să am o viață socială. Sper că acestea să ducă într-o bună zi la dezvoltarea unor noi tipologii de personalități. Să fie deci util. Rămâne de văzut.

Așadar, primul personaj din seria ”oameni cu care să îți bei cafeaua”:

Petrecărețul de ocazie

Petrecărețul de ocazie nu știe de fapt cât e de petrecăreț pentru că nu face asta prea des. Fie că e timid, fie că tocmai s-a mutat în oraș din Coreea de Nord, fie că e un corporatist stresat, petrecărețul de ocazie ascunde un petrecăreț încă nedezvoltat.

Poate fi găsit prin baruri sau cluburi însoțit de un grup de prieteni. Petrecărețul de ocazie nu ar petrece dacă ar fi însoțit de prietenă sau prieten. Dar nici n-ar petrece singur. Petrecărețul de ocazie își începe seara timid, sorbind delicat dintr-o bere. Cu toate acestea, poate devora chiar și zece shot-uri de tequila dacă intră în atmosfera de petrecere. Acest individ este întotdeauna sceptic vizavi de succesul serii, dar ajunge să fie târât de prieteni din bar. Deoarece îi lipsește experiența petrecărețului 100% crede că petrecerea poate continua la nesfârșit, chiar și atunci când lumea adoarme în jur.

Dacă cumva abandonezi un astfel de prieten în club pentru că nu reușești să îl târăști singur(ă) de acolo, cu siguranță îți va reproșa asta mâine la telefon, printre gemete și suspine date de durerea de cap. Tocmai din cauza efectelor secundare, petrecărețul de ocazie va evita să mai petreacă o vreme, până la următoarea ocazie potrivită.

Soareeee!

După ce abia ieri m-am plâns de lipsa de soare, azi îl văd!

Încă mai există și mi-a fost un dor nebun de el! Sper doar să nu mai plece. Să rămână aici, ca dovadă că există o karma care aduce soare după vreme proastă. Aștept acum să iasă și soarele acela metaforic. Mă plâng de el în speranța că o să apară.

Dar voi avea răbdare. Pe azi m-aș mulțumi cu o coffee-to-go de la Mokum, o țigară și companie plăcută. La plimbare prin Unirii, bineînțeles.

Fă-mă, Doamne, urs, să pot sa hibernez…

Dragi prieteni cititori pe care îi voi pierde din lipsă de activitate,

 

Știu că vă e dor să mă citiți aberând și îmi pare rău că nu mă pot ridica la așteptările voastre. Sau ale mele, între noi fie vorba.

Dar, așa cum zicea și o prietenă de-a mea londoneză, duc prea mare lipsă de soare. Nu mai pot face fotosinteză și deci îmi păstrez puținele energii pentru mers la muncă și apăsat butoanele de la blender.

Știu că de fapt nu există vreo legătură a faptului că ne-am trage din plante, dar cumva-cumva avem și noi nevoie de soare. Sau sunt eu mai delicată, ca o floare. Cert e că lipsa de soare face rău la piele, păr, activitate și bună-dispoziție.

Sper totuși să reușesc să îmi revin în curând. Această postare este un pas șovăielnic în direcția cea bună. Sau un strigăt de ajutor.

 

Așadar, iertare! Și ajutoooooor! Cumpăr urgent raze de soare.